Am ramas poticarita de altadata, doar ca peste mine a mai curs timpul si s-au mai schimbat unele lucruri, pentru ca, nu-i asa, nimic nu e etern…
Zilele trecute ma intreba cineva ce imi place. Pai… in mare, cam aceleasi lucruri care mi-au placut intotdeauna! Imi plac caisele, cu aroma lor amaruie si culoarea lor fragila. Imi place mai mult decat orice floarea de iasomie si parfumul de lamaie, imi plac rubinele (oh, da, probabil ca sunt frivola!) si argintul vechi, imi plac atatea lucruri incat nu mi-ar ajunge zece vieti sa le insir…
Ce mai fac? Pai ce sa mai fac?! De cand am vorbit ultima oara, as zice ca bine, ca sa nu-l maniu pe Dumnezeu. Potica aia pe care o stiai tu, din fata primariei, din oraselul ala mic de munte nu mai e. Nu mai e nici scoala la care predam. Nu mai e nici batranul meu „Carabus”, Kadett-ul ala argintiu… il mai stii?
Viata e ironica… sau poate e destinul… nu stiu!
La inceput mi s-a parut ciudat sa ma reintorc in urbea natala. E greu sa faci performanta in umbra parintilor. Mereu esti comparat cu ei. E si mai greu sa faci performanta in spitalul in care a muncit o viata intreaga si a murit tatal tau. Apoi, dupa o vreme, te obisnuiesti. Cu toate. Dar nu te obisnuiesti cu sistemul asta bolnav…
Dar, sa nu uit, am ramas aceeasi scorpie. Normal, la ceea ce stiai tu s-a mai adaugat si experienta! In viata trebuie sa ne perfectionam, nu? Nu mi-am pierdut nici autoironia. E vital sa poti rade copios de propria-ti persoana, mai ales cand realizezi ce prostii faci. Daca te iei prea mult si prea des in serios dai in ulcer, in alte belele, asa ca din cand in cand o bascaleala face bine si in plus derutezi flancurile inamice, care isi pun intrebari aiuritoare :”Asta-i teafara la Lindab de se musca singura?”
Bref, dragul meu coleg de breasla, Katrina n-a murit! Ce-i rau, nu piere!
