Taramul fagaduintei

 

img_20161029_092359

Au trecut doua saptamani de cand am ajuns… mai exact 13 zile! Sunt clipe in care tot nu-mi vine sa cred ca am facut-o si pe asta.   Imi aduc aminte de ceasurile lungi de disperare, cand rupeam cu furie pagini ortografiate gresit si mi se parea ca nu voi mai ajunge niciodata aici…

Au trecut 13 zile… si nu voi uita niciodata ploaia cumplita pe care am strabatut Austria. MAD-ul meu se pierdea intr-un lung sir de masini pe autostrada. Ma simteam ca un alergator la maraton, aproape de final. “Mosulica, te intorci in Germania sa mai circuli putin!”, mi-am alintat Peugeot-ul credincios care a facut fata cu brio celor aproape 2000 de km. Granita se apropia de mine cu 130 km la ora si imi simteam bataile inimii in urechi. Au trecut cateva minute, dar pentru mine au parut o eternitate. 5…4…3…2…1…

Deutschland…

Deutschland…

Deutschland…

Atunci s-a petrecut ceva ce nu voi uita pana voi inchide ochii… de parca cineva trasese linie pe cer, deasupra mea imi zambea un senin ireal… m-am uitat in retrovizoarea stanga si am zarit cerul austriac in spate, plumburiu ca un vers bacovian; in fata mea, cat puteam cuprinde cu ochii, seninul german, presarat ici-colo cu un norisor. Un inger pazitor imi urase bun-venit, stergand cerul de gri… fara stire si fara putinta de a le controla, lacrimile s-au incapatanat sa-mi umple ochii. Le-am lasat libere, sa-mi curga pe obraji…

Nu mai stiu cand s-au oprit, nu mai stiu cand s-au uscat. Dar stiu ca ochii mei erau flamanzi sa vada, sa recunoasca, sa devoreze peisajele bavareze…

Poate limba romana nu are destule cuvinte sau poate eu sunt incapabila sa le gasesc. Nu cred ca isi poate imagina cineva alternanta de furtuna si liniste pe care o traiam. O disperare care, in sfarsit, se topea…

Probabil mi-am dorit cu ura sa reusesc. Sau naiba stie…

Urmeaza o calatorie. Lunga. Un drum probabil greu. Ca viata aici nu e o vacanta de vara stiu. Dar e un greu frumos.

Ca toate inceputurile sunt grele, stiu. Ca e infinit mai greu cand esti singur – o stiu si pe-asta! Nu ma plang. O sa fie si bine, fara indoiala!

Pana una-alta, sunt atatea de vazut iar timpul meu atat de putin! Alerg de dimineata pana seara intre casa, farmacie, sala de curs si iar casa, incat nu simt lipsa televizorului! Mult, foarte mult de invatat, teme de facut… seara cad moarta de oboseala. Intr-un fel ma bucur ca nu am timp, n-am vreme sa ma las hartuita de ganduri… apartamentul asta este enorm, ce naiba sa fac eu in patru camere??? Asta este, calul de dar nu se cauta la dinti… or veni si vremuri mai bune si imi voi putea alege singura ceva micut, pe placul meu. Nu, nu sunt mofturoasa, pur si simplu vreau mai putin decat ce mi s-a oferit.

Duminicile sunt libere si profit cat pot. Nu foarte departe, ca o sa divorteze de mine GPS-ul daca il mai sâcâi mult! Ma plimb aiurea prin satucele astea, ma minunez de existenta toamnei, toamna care aproape a disparut din Romania… Culorile zodiei mele au curs peste tot: galben, portocaliu, rosu s-au strecurat insidios prin frunzisul inca verde si tind sa cucereasca peisajul. Uneori am senzatia ca de sus, din cer, curcubeul s-a spart si a curs peste pamant.

De la casa vecina ranjeste had la mine un dovleac iluminat…

Maine ma duc sa imi cumpar o crizamtema…

Gute Nacht…

 

 

Despre Gallenus

Niciodata sa nu iei un laxativ si un somnifer in aceeasi seara!
Acest articol a fost publicat în inceputuri și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.