INTERPLANETARII

 

mira simian

Murim in fiecare stea
lasam samanta-n fiecare vulcan
cruce rupta, troita Pacificului…
Cenusa aruncata-n vant
in ocean pentru pestii aramii
sau stele cazatoare ascunse-n margean.

Maine vom fi ulcele cu laptele privighetorilor
Sau a ciocarliei oprite-n soare…
pietris des
oasele muntilor
sfaramate de inkasi ca sa creasca porumbul.
maine vom fi trestia de zahar
langa teposul ananas
sau tic-tac-ul soparlei in noapte
dialogul pasarii, cioc rosu…
Toaca de la Cozia
atarnand soarele
in fiecare picatura de roua.

Mira Simian-Baciu. O poeta pe care istoria literaturii nu gaseste de cuviinta sa o mentioneze decat ca sotie a poetului si publicistului Ştefan Baciu. Şi de care prea putini farmacisti stiu…

“În anul 1920, ziua 16 a lunii mai, la Râmnicu Vâlcea venea pe lume Mira Simian, fiica lui Dinu Simian (membru fruntaş al Partidului Naţional Liberal), care avea să se căsătorească, 25 ani mai târziu, cu poetul de avangardă şi publicistul Ştefan Baciu. Aceasta rămâne în istorie ca poetă, prozatoare şi autoare de lucrări plastice, bucurându-se de popularitate deosebită mai ales în rândul iubitorilor de cultură de peste graniţele naţionale. Tinereţea i-a fost modelată de prezenţa, în casa din Râmnic a tatălui său, a mai multor personalităţi ale vremii precum: Alexandru Vaida – Voievod, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Petru Partenie, Ion Petrovici, preotul Ion Marina (viitorul patriarh Justinian), Nicolae Budurescu, Gib Mihăescu, Radu Gyr, Ştefan Ion George, precum şi de frumuseţea peisajelor pitoreşti din împrejurimi, care au constituit focarul stilistic al operelor sale ulterioare: „Cartea Râmnicului” – manuscris rămas nefinalizat, „Fata lui Temelie”. A urmat cursurile Facultăţii de Farmacie din Bucureşti, urmând a practica meseria în Elveţia şi Brazilia. Refuzul său de a se întoarce în ţară, în primii ani ai regimului comunist, a atras după sine închiderea părinţilor acesteia. Astfel, tatăl, nerezistând torturilor extreme, şi-a dat duhul în închisoarea de la Sighet, fiind aruncat într-o groapă comună, iar mama sa, eliberată, şi-a continuat existenţa în mizerie şi sărăcie, până în momentul în care Mira Simian şi soţul său au reuşit, cu eforturi deosebite, să obţină dreptul de a o aduce în Brazilia. Aceste evenimente mai puţin plăcute din viaţa sa au atras tristeţea şi durerea ce aveau să constituie sursa de inspiraţie a creaţiilor ulterioare. Perioada petrecută în Brazilia, printre artişti, jurnalişti şi diplomaţi de renume i-au oferit oportunitatea de a transmite valorile culturale şi sociale ale folclorului şi literaturii culte române. În continuare a predat limba şi literatura franceză, a fost translator pentru Camera Deputaţilor din Rio de Janeiro, secretar executiv al Congresului pentru Libertatea Culturii şi a format mai multe cercuri literare pentru artişti din ţările hispano-americane. În 1962 avea să se mute, după Ştefan Baciu, în Statele Unite unde a predat cursuri de limba spaniolă şi şi-a continuat activitatea literar-artistică. A urmat cursuri de filologie la Facultatea de Litere şi Ştiinţe Umane de la Universitatea din Strasbourg, finalizând cu o teză de doctorat despre „Sentimentul morţii în opera lui Eugen Ionesco”. Moartea mamei sale din 1971 are un impact puternic atât asupra fizicului cât şi a psihicului Mirei Simian, însă nu o împiedică să publice din ce în ce mai multe cronici şi volume de versuri: „Farmece”, „Houla, Macumba, Hora”, „Cântec de frunză”, în mai multe capitale ale lumii. Luni la rând ale anului 1977 au fost dedicate unei noi forme de exprimare artistică: peisagistica. Pasiunea sa, inspirată de frumuseţile hawaiiene dar şi de amintirile nostalgice ale copilăriei (parcul Zăvoi, dealul Capela, Podul de peste Olt, Mănăstirea Cozia ş.a.) au contribuit la formarea testamentului sufletului său. În 2 iulie 1978 aceasta vede pentru ultima dată lumina zilei, lăsând în urmă drama unei existenţe marcată de melancolie, de lupta pentru renaştere în afara unei lumi schilodite de un context istoric nefavorabil. Ca semn de preţuire pentru activitatea sa neîntreruptă, numărul din anul 1979 al revistei „Mele”, Honolulu, este dedicat în întregime Mirei Simian, cuprinzând peste 75 de opinii ale unor personalităţi din lumea hispano-americană ori europeană, printre care şi N. Carandino care a notat: „nimic din ce a scris şi publicat, oricât de valoros ar fi, nu o reprezintă efectiv; posibilităţile ei, mult mai mari, lăsau loc liber celor mai neaşteptate surprize şi celor mai depline întregiri. Dar oricât ar fi trăit, Mira Simian ar fi rămas, desigur, o promisiune”. Din păcate, regimul apus nu a făcut decât să distrugă potenţialul de valorificare al artistei, aşa s-a întâmplat cu majoritatea oamenilor de cultură ce aveau să îşi formeze renumele în exil, sau să îşi limiteze actul creaţiei la memorare şi rugăciune, în temniţele comuniste.”

 

 

Despre Gallenus

Niciodata sa nu iei un laxativ si un somnifer in aceeasi seara!
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.