Am tot amanat si amanat momentul asta. Am stiut mereu ca va veni ceasul in care va trebui sa o fac, dar ceva m-a retinut de fiecare data. Am deschis pagina „articol nou” zilnic din ianuarie incoace, dar niciodata nu am avut puterea de a-l scrie. Era ceva care ma spinteca…
Blogul asta a fost vreme de 10 ani jurnalul meu. Locul in care am refulat când ma copleseau gandurile si emotiile. E ca si cum ai scrie epitaful propriului copil.
Iubiri, dureri, frustrari, singuratati, bucurii, zâmbete, lacrimi, furii, disperari, sperante, iluzii… toate câte le-am simtit si le-am trait in felul meu, le-am adunat aici. E greu sa pun punctul final, dar amanarea nu-si are rostul. Cum era? Ah, da… Cezarul si-a facut datoria, Cezarul trebuie sa moara!”
Acum cinci ani am inchis o usa in urma mea si am aruncat cheia peste umar fara a mai privi inapoi.
Azi e cazul sa fac acelasi lucru, oricat de tare mi-ar fi frica. Nu stiu cate capitole mai are viata mea, dar acesta trebuie in mod clar sa il inchid.
Au ramas prea multe lucruri nescrise, nespuse, emotii si ganduri care m-au dizolvat in fata monitorului rece fara putinta de a le rosti sau scrie. M-am simtit de atatea ori saraca in cuvinte incat n-am putut da altora nimic din ceea ce simteam…
Uneori am ars cu flacara nebuna. Alteori mocnit. Atat am stiut. Atat am putut. Nu stiu daca e mult sau putin si la urma urmei nici nu mai conteaza.
In aproape douazeci de ani de profesie am incercat din rasputeri sa fiu nu doar buna. Foarte buna. Am tintit intotdeauna spre Gallenus. Si ca farmacist si ca profesor. Perfectiunea a fost singurul meu obiectiv in viata profesionala. Ca nu o voi atinge niciodata e clar. Dar cat de bine am reusit sau cat de jalnic am esuat o pot spune doar cei macar egali mie si profesorii mei. Voi, ceilalti, care m-ati judecat prin prisma pretului cutiei de Preductal sau a refuzului de a va da distonocalm fara reteta, nu aveti aici drept de comentarii si nota.
Ca insirator de vorbe lirice si epice stiu ca am esuat. Poptamasisme, cum imi spunea cineva. Da, e adevarat. Asa cum am mai spus, talentul e o stare de spirit pe care eu nu o mai am. A fost candva, demult, intr-o alta viata, in anii tineretii. Deci nici aici nu am bifat victoria.
Am parasit Romania.
Ar fi o aberatie sa spun ca am luat viata de la capat in Germania. Nu am luat nimic de la capat. Incerc doar sa imi vad de ceea ce mi-a ramas. Sa fiintez mai departe intr-o lume normala.
E si usor e si greu in acelasi timp. Si nu din cauza mentalitatii mele bolnave, cum ar zice unii. Si nici a unghiilor mele lungi si rosii. Ci pur si simplu din cauza situatiilor de viata. Cristinica, draga mea, daca mi se intampla mie nu inseamna ca ti se va intampla si tie! Ca sa nu mai luam in calcul faptul ca masina ta e mult mai tanara decat Peugeot – ul meu…
Oricum am reusit sa o repar. Cu ocazia asta am aflat si eu cat de usor se inmatriculeaza o masina in Germania si cat de usor o radiezi dupa ce o vinzi! La urma urmei sa iti crape pompa de apa poate fi un pas spre cunoasterea eficientei germane, nu? Va doresc insa tuturor sa nu vi se intample asta mai ales inainte de Craciun, inainte de salariu si in presiunea unei navete zilnice de 60 km… in fine… a fost, a trecut, nu am facut infarct, m-am descurcat.
Simona, draga mea, asta inseamna ca daca am putut eu, poti si tu. Trebuie doar sa tragi aer in piept si sa sari.
Cam atat…
Cele nescrise si nespuse nu isi mai au rostul. Probabil e mai bine sa ramana asa.
„Retete gratuite ” se incheie aici.
Celor care m-au urmarit, celor care m-au citit, celor care au considerat ca merit efortul lor de a comenta sau de a-mi scrie le multumesc. Pentru rabdare, pentru indulgenta in fata aberatiilor mele, pentru tot… Chiar daca blogul asta se incheie, nu inseamna ca va parasesc. Imi puteti lasa in continuare mesajele cum ati facut-o si pana acum.
Ce va fi mâine? Nu stiu…
P. S. In viata nimic nu este gratuit. Totul se plateste!
