27 septembrie. Sambata dimineata. Garda. Liniste. Se prefigura o zi banala si uda, ploua in reprize iar eu tremuram de frig in farmacie. Nimic deosebit. Decisesem sa ma incalzesc cu o cafea si doar ce terminasem de turnat apa cand telefonul a inceput sa miaune. Mesaj pe Facebook. Ignor telefonul si ma asez la calculatorul de pe birou. Scot Fb din bara si mai-mai sa cad de pe scaun! Un tip din lista de prieteni imi dadea binete.
Asa, o sa ziceti, si ce-i anormal in asta?
Sa clarificam: in lista am oameni pe care ii cunosc. Respectivul era unul dintre ei. Mai mult decat atat, copilarisem impreuna pe aceeasi scara de bloc, in urma cu peste treizeci de ani. Ma pescuise relativ recent pe Fb, el la mine cica “add friend”, eu la el “accept” si cam atat. OK, baiatule, daca nu vrei sa vorbim, nu vorbim, zisesem eu pe atunci. Dar deodata, uite ca omului i-a venit cheful de vorba. Am ranjit sardonic, evident, mizand pe faptul ca n-are cum sa vada si am decis sa vorbesc. Si sa ma distrez. Renastea Katrina! Si era hotarata sa-l muste pentru mutenie.
Mai, frate, alunecosul parca a stiut ce am de gand! Pana sa apuc sa lansez prima sageata, a si ridicat garda pe limba mea. Abia am apucat sa il intreb ce mai face, nici vorba de continuarea “mai misti inca?”, pentru ca mi-a servit-o rapid:”dau cu sapa prin straini”. Na! Mai musca daca mai poti! Dupa care a lovit scurt in punctul sensibil: “ajuta-ma te rog sa identific ceva, un vas farmaceutic vechi”
Subsemnata… K.O.
Am inceput sa tontonesc pe loc: “arata repede, arata repede!”
Si mi-a aratat. Asta:
Trec peste faptul ca nu am vazut niciodata ceea ce imi arata el. Despre asta si colectia lui o sa vorbesc mai detaliat intr-un alt articol, pentru colegii iubitori de farmacie si istorie. Mi-am dat cu presupusul, recunoscand cinstit ca mai mult de atat nu pot, dar promitand sa o intreb pe mama. Instinctiv intuiam ca ea stie.
Ii sunt recunoscatoare amicului ca nu a facut misto de nestiinta mea. Si nu doar atat, ci a si deviat elegant discutia spre zone neutre, cu trimiteri spre familii si prieteni din copilarie.
Am povestit. Si am mai povestit. Si din nou, pana catre pranz. Si seara iarasi. Si duminica dimineata. Si duminica seara.
Era ceva ca o foame cu neputinta de stapanit, o foame de intoarcere in trecut, in anii aia in care singura noastra treaba era sa invatam iar in rest doar joaca! Nu stiu si probabil nici nu voi sti cum a perceput el acele ore petrecute cu mine, in fata unei tastaturi, dar stiu ca pentru mine a fost ca un pumn in stomac. Totul redevenise atat de viu, incat aveam senzatia ca traiesc … atunci! Aproape ca simteam in plamani mirosul frunzelor de plop rupte de pe craca din care imi facea o prastie. Prima mea prastie! Aveam vreo sase ani. Eram un tantar enervant pentru cei “mari” caci ma tineam mereu dupa ei, in loc sa stau cu fetele si papusile lor. Si, dupa cum unora care ma cunosc bine li se pare firesc, “cei mari” erau, bineinteles, baieti. Florin, Marian, Robert, Dan, Vladut. Florin era cel mai mare. Cu patru ani fata de mine. Si singurul cu care nu m-am batut. Probabil ca atitudinea lui de atunci fata de mine a fost factorul care a deturnat traseul afinitatilor mele spre baietisme. Si probabil metamorfoza mea in dorobant. La sase ani, nici aia impliniti, prastia din mana lui era cel mai interesant obiect pentru mine. Mai mult ca sigur, ca sa scape de pacostea cu trening verde a decis sa imi faca si mie una. L-am urmat topaind fericita la scara de alaturi si il urmaream cu un amestec de admiratie si invidie cum se urca in plop ca sa rupa o creanga. Imi doream sa pot face si eu asta, dar nu m-a lasat, la urma urmei el era seful! Trebuia sa ma multumesc cu locul de asistent, dar se pare ca Vladut a remarcat imediat intentia mea de a-i uzurpa pozitia si a intervenit prompt, revendicandu-si drepturile. Eu am fost insa favorita si Vladut a avut ocazia sa imi priveasca limbocul lung pe care i-l aratam, cu infinita satisfactie. Am asistat fericita la intregul proces tehnologic din care s-a nascut prima mea prastie, apoi am fost eleva sarguincioasa la lectiile ce au urmat.
Fericirea mea nu avea insa sa tina mult. A doua zi uzurpatul a pornit la atac. Eu am ripostat si s-a iscat o bataie turbata pe prastia cu pricina. Cand se jucau finalele cu maxim de audienta si suporteri de ambele parti, a aparut Florin. Normal. Trebuia el sa se bage! Meciul s-a terminat indecis, cu promisiuni ferme din partea ambilor combatanti de a relua si clarifica problema. Dar nu asta a fost tragedia, ci faptul ca idolul meu s-a transformat brusc in cel mai mare dusman in momentul in care mi-a smuls din mana prastia si mi-a aruncat-o departe, peste garaje! M-am simtit tradata si umilita cum nu ma simtisem niciodata pana atunci. Imi amintesc ca am fugit in secunda doi si auzeam cum striga la mine sa vin inapoi. Ceilalti copii taceau, nu indrazneau nici macar sa respire. Dar am fugit de teama sa nu ma vada vreunul plangand. Plangeam amarnic, cu sughituri, sufocata de ura si neputinta de a-l bate! Din ziua aceea Florin a murit pentru mine. Ori de cate ori il vedeam ma ineca furia. Am refuzat multa vreme sa mai vorbesc cu el.
Dar invatasem cum se face o prastie. Cred ca de atunci am facut mii. Aveam o colectie impresionanta, spre disperarea mamei si amuzamentul tatei, care din cand in cand, ferindu-se de mama, ma ajuta sa le perfectionez. Ma simteam deja mult mai buna decat mentorul Florin. Si ma simteam, habar nu am de ce, razbunata! Pana intr-o zi, cand am surprins o discutie la un vin intre cei doi tati, dealtfel buni prieteni: al meu si al lui lui Florin. Si al meu ii povestea celuilalt, razand in hohote, cum asistase de la geamul bucatariei, la scena in care Florin imi aruncase prastia peste garaje. What??? Si tu, Brutus???
…Au trecut de atunci 37 de ani… Despre mine, Florin nu mai avea amintiri. Imaginea copilului de atunci s-a topit. Tot ce isi amintea era … negru! Parul si atat.
Eu mai am si acum in fata ochilor imaginea mainilor lui cand mesterea prastia… avea o julitura pe aratatorul stang si unghia innegrita, isi prinsese degetele la usa blocului cu cateva zile inainte…
Imi amintesc cum imi prindea mainile pe prastie ca sa ma invete sa o folosesc…
Imi amintesc si acum brutalitatea cu care mi-a smuls prastia din mana si fata lui suparata…
Imi amintesc cum striga “Madaaaa, Mada, hai ca-ti fac alta!”…
In doua zile am vorbit cu el mai mult decat in toti anii copilariei…
Baleiez intre bucurie si tristete, intre exaltare si amaraciune, intre trecut si prezent, fara putinta de a ma opri undeva. Timpul s-a scurs. Timpurile s-au schimbat… Uneori ca un suvoi de cafea fierbinte, alteori incet, gros, ca un sirop de dulceata… Dulceata de cirese amare…
Mi-e dor de copilarie, mi-e dor de prietenii de atunci, mi-e dor sa fiu din nou baietoiul cu sute de prastii, mi-e dor de baietii copilariei mele, de copacii in care ne cataram, de mingile sparte, de patinele cu rotile si bicicletele Pegas… mi-e dor de rasetele acelor timpuri… mi-e dor …
Despre timp si timpuri
